MANCAREA SE BEA si APA SE MESTECA !

    Corpul nostru trebuie sa transforme toata mancarea pe care noi i-o dam, in lichide. Daca noi mestecam mancarea bine de tot pana ce ea devine lichida si putem chiar sa o "bem", ajutam foarte mult digestia. Acelasi lucru se intampla si cu produsele lichide care si ele trebuiesc mestecate la randul lor pentru a se amesteca cu saliva noastra, care este plina de enzime. Aceasta faza a mestecatului este de fapt o faza de predigestie, etapa in care mancarea este maruntita, amestecata cu enzimele necesare, dupa care este inghitita. Dupa cum stim “stomacul nu are dinti“ asa ca e bine sa ii facem treaba cat mai usoara.

Atitudinea sanatoasa in timpul mesei

    Neîndoielnic, prima regulă când mâncaţi, aş spune fundamentală, trebuie să fie tihna. Orice probleme ar avea omul, când se aşează la masă, timpul trebuie să înceteze să mai existe. Tihnă înseamnă relaxare. De asemenea, nu vă aşezaţi la masă enervaţi sau obosiţi.

    Când vă aşezaţi la masă mestecaţi liniştit, de cel puţin 30 de ori (preferabil de la 50 la 150 de ori) fiecare dumicat, până ce acesta devine omogen şi aproape lichid. Eliberarea energiilor subtile, superioare, din alimente nu se face decât într-o astfel de fază.

    Dar care sunt consecinţele mâncatului în grabă, fără o mestecare suficientă a dumicatului, enervaţi sau obosiţi? Un prim efect este aerofagia, adică înghiţirea, odată cu mâncarea, de aer, care va mări pungile de aer din zona stomacală. Aceste pungi, care au un rol asemănător cu pernele de aer de la autovehicule, dacă sunt umflate peste normal, apasă ficatul, determinând greţuri sau alte neplăceri şi stingherind funcţionarea acestui important organ curăţitor de otrăvuri. Sau apasă asupra inimii, pe care o fac să bată mai repede, dând naştere neplăcutelor palpitaţii.

    Când omul este liniştit, între sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic există un echilibru perfect. Când omul este enervat, încordat, crispat, echilibrul este deranjat. Unele organe vor funcţiona prea intens şi prea repede, altele insuficient şi prea lent; întregul sistem „cibernetic” al organismului este deranjat. Întrucât sistemul endocrin este şi el perturbat, unele glande secretând prea mult, altele prea puţin, dezechilibrul se amplifică. Dacă, în aceste condiţii, omul introduce în organismul său hrană, ca urmare a deranjamentului general neurovegetativ, digestia se va desfăşura anapoda: secreţia salivei, a sucului gastric, a sucurilor intestinale, se va face prea intens sau prea puţin. 

    Acum se semnează poliţele pentru viitoarele ulcere gastrice şi duodenale, enterite, pancreatite şi diabet. Dar valul chimismului perturbat în aceste funcţii va afecta şi ficatul şi rinichii. Mişcările şi anti-mişcările intestinale (peristaltismul si antiperistaltismul) vor funcţiona şi ele prea intens sau prea slab, prea repede sau prea lent. Consecinţa: diareea sau, din contră, constipaţia.

    O stare calmă duce la cel mai bun randament în absorbţia alimentelor şi la un minim de deşeuri rezultate din procesul digestiv-absorbativ. După cum e de aşteptat, o stare de enervare, agitaţie, crispare, duce la cel mai slab randament de absorbţie a alimentului şi la cel mai mare volum de deşeuri. Cum organele depurative, excretoare, de eliminare a deşeurilor, sunt proiectate pentru un anumit nivel al acestora şi cum şi ele sunt cuprinse de perturbarea generală a sistemului de comandă, deşeurile rămase în organism sunt plimbate în tot ce este lichid – sânge, limfă etc. – perturbând şi sistemul imunitar şi pe cel nervos central, generând ameţeli, dureri de cap etc. Deci nerespectarea tihnei la masă nu este numai un act dăunător, ci şi o afacere proastă!

    În fine, o altă consecinţă puţin cunoscută: graba sau/şi starea tensionată determină înghiţirea dumicatului insuficient mestecat, înainte de eliberarea energiilor subtile cuprinse în el, deoarece aceasta se realizează numai după distrugerea completă a texturii alimentului, iar absorbţia energiilor se face sublingual (ca la medicamentele homeopatice si lichidele coloidale) şi prin cerul gurii.

Asimilarea hranei incepe in gura

    Importanţa mestecatului îndelung a fost bine receptată şi de „macrobiotici”, care i-au acordat locul cuvenit. Lino Stanchich, autorul lucrării Power Eating Program, cu subtitlul "You are how you eat (Eşti aşa cum mănânci)" evidenţiază cel mai bine importanţa acestui act:

    „În 1943, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl meu, Antonio Stanchich, a fost luat prizonier de nemţi în Grecia şi dus într-un lagăr din Germania. Lagărul era în legătură cu o uzină pentru care prizonierii trebuiau să muncească din greu.

    Iarna, vremea era rece. Barăcile erau neîncălzite, îmbrăcămintea necorespunzătoare, iar mâncarea, sub standarde. Tatăl meu mi-a spus: «Eram înfrigurat şi înfometat tot timpul». Dimineaţa, tata primea o ceaşcă de cafea de cicoare şi o felie de pâine. La prânz şi seara i se dădea un castron cu supă. Supa era făcută din cartofi, câteva legume, câteva grăunţe de cereale sau mazăre şi rar o bucăţică de carne. Oamenii mureau zilnic de inaniţie. În timpul lunilor reci de iarnă, numărul morţilor ca urmare la expunerea la frig creştea considerabil. Viaţa în lagăr era o permanentă luptă pentru supravieţuire. 

    Atunci tatăl meu a făcut o descoperire care i-a salvat viaţa. Când îi era sete, el reţinea apa în gură în mod instinctiv şi o mesteca până se încălzea, înainte de a o înghiţi. O mesteca de regulă de 10-15 ori. Într-o zi, când apa era foarte rece, a mestecat-o de 50 de ori! În afară de faptul că-i potolea setea, apa părea să-i dea energie. La început a crezut că este imaginaţia lui, dar după mai multe experimentări, a tras concluzia că într-adevăr, mestecatul apei de 50 de ori îi dădea mai multă energie. A rămas uimit. Cum putea apa rece să-i dea energie? 

    Tatăl meu a făcut un experiment. La început, a mestecat de 50 de ori o înghiţitură de mâncare, apoi de 75 de ori, apoi de 100, 150, 200 şi chiar 300 de ori. Mi-a spus că numărul magic de mestecături era de 150 şi că de la acest număr în sus, oricât ar fi continuat, energia lui nu mai înregistra vreo creştere. Adesea avea prea puţin timp pentru mestecat. Dimineaţa, masa dura o jumătate de oră. La prânz, masa era de o oră, dar cina era «oricât de lungă doream».

    Tehnica pe care a dezvoltat-o tatăl meu era simplă. El lua în gură câte o lingură de lichid sau solid şi număra mestecatul fiecărei înghiţituri. A împărtăşit metoda şi prietenilor lui. Aceştia au crezut că mestecatul de 10-20 de ori era suficient, dar doi dintre ei s-au alăturat tatălui meu, aplicându-i procedeul. Ambii au tras concluzia că această tehnică le dă mai multă energie, simţindu-se mai puţin înfometaţi şi înfriguraţi.

    După doi ani de lagăr, în 1945, prizonierii au fost eliberaţi de armata americană, iar câteva luni mai târziu, tatăl meu se afla acasă, la Rijca, în Iugoslavia. Era scheletic, dar sănătos. Din grupul lui de 32 de oameni, câţi fuseseră în lagăr, numai trei au supravieţuit. Aceştia erau tatăl meu şi cei doi prieteni care practicaseră mestecatul îndelung.

    Un an mai târziu, cu ocazia unui picnic cu familia, tata mi-a împărtăşit experienţa lui din lagăr. El îşi atribuie supravieţuirea tehnicii mestecatului. Şi-a încheiat povestea spunându-mi: «Dacă vreodată eşti slăbit, înfrigurat sau bolnav, mestecă fiecare înghiţitură de 150 de ori».”

Sursa: Radu Ilie Mânecuţă - "Nutriţia omului - act sacru"